PROBLEMA JURIDICĂ
Mama susținea că refuzul îl împiedica pe copil să locuiască în UE, că avea legături juridice, financiare și afective permanente cu el, că îl îngrijea după întoarcerea în Thailanda și că bunica nu mai putea face aceasta. Invoca autoritate părintească exclusivă și absența relației cu tatăl. Administrația contesta probele, legalizarea hotărârii thailandeze, îngrijirea efectivă și intenția de mutare și susținea că nu putea exista plecare forțată din UE pentru un copil care nu locuise niciodată acolo. Aceste susțineri nu sunt fapte definitiv dovedite.
Faptele relevante
O mamă resortisantă thailandeză fusese căsătorită cu un neerlandez, de care divorțase. Copilul neerlandez se născuse în Thailanda și fusese crescut acolo de bunica maternă, fără să fi locuit în UE. După revocarea șederii și înaintea îndepărtării, mama a cerut recunoașterea șederii legate de copil; a fost ulterior expulzată și a atacat refuzul. (Punctele 3–10.)
Soluția
Lipsa oricărei șederi anterioare a copilului în UE nu exclude art. 20, dacă se dovedește că minorul va intra și va locui cu părintele dependent în statul cetățeniei sale. Statul nu poate respinge cererea pe motiv că, în aprecierea sa, această intrare nu este în interesul real sau plauzibil al copilului. Aprecierea dependenței cere examinarea tuturor împrejurărilor; nici îngrijirea istorică întreruptă și autoritatea exclusivă actuală, nici capacitatea celuilalt părinte nu sunt determinante singure. (Punctele 38, 45 și 61.)
Motivarea, pe scurt
Împiedicarea accesului efectiv al copilului la statul cetățeniei poate afecta aceleași drepturi ca plecarea forțată. Dreptul derivat este justificat de dependență cât timp aceasta continuă. Autoritatea trebuie să examineze elementele de intenție, îngrijire și relații; cetățenia copilului conferă drepturi care nu pot fi înlocuite de aprecierea de oportunitate a administrației despre viața în țara terță. (Punctele 21–37, 40–44 și 48–60.)
Ce putem învăța și ce limite are
Acoperă minorul aflat în afara UE, durata dependenței și lipsa caracterului decisiv al custodiei exclusive.
Nu există drept pentru părintele care vine singur în UE în timp ce copilul rămâne în țara terță. Trebuie dovedite dependența și perspectiva reală a șederii împreună. Interdicția motivului legat de interesul intrării copilului în propriul stat nu se confundă cu analiza din hotărârea Safi (C-147/24) privind deplasarea forțată a copilului din statul său către alt stat membru.
Ghiduri asociate
Textul hotărârii
Hotărârea poate fi consultată la sursa publică indicată. Fișa de pe această pagină rezumă problema juridică și nu înlocuiește textul hotărârii.
Texte citate în ghiduri 3 EXTRASE
Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.
Punctul 33
Dreptul de ședere recunoscut, în temeiul articolului 20 TFUE, unui resortisant al unei țări terțe, în calitatea sa de membru de familie al unui cetățean al Uniunii, este astfel justificat pentru motivul că o asemenea ședere este necesară pentru ca acest cetățean al Uniunii să poată beneficia în mod efectiv de substanța drepturilor conferite de acest statut atât timp cât continuă relația de dependență cu resortisantul menționat [Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE), C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 41].
Textul în documentul-sursă ↗Punctul 38
Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că un copil minor, cetățean al Uniunii, care are cetățenia unui stat membru, trăiește de la naștere în afara teritoriului acestui stat membru și nu a avut niciodată reședința pe teritoriul Uniunii nu exclude ca unul dintre părinții săi, resortisant al unei țări terțe, de care acest copil depinde, să poată beneficia de un drept de ședere derivat întemeiat pe acest articol, cu condiția să se demonstreze că respectivul copil va intra și va avea reședința, împreună cu părintele respectiv, pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține.
Textul în documentul-sursă ↗Punctul 61
Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă un copil minor, cetățean al Uniunii, depinde de părintele său resortisant al unei țări terțe, statul membru în cauză este obligat să ia în considerare toate împrejurările relevante, fără a putea fi considerate determinante în această privință faptul că părintele resortisant al unei țări terțe nu și‑a asumat întotdeauna întreținerea zilnică a acestui copil, dar exercită în prezent autoritatea părintească exclusivă, și nici faptul că celălalt părinte, cetățean al Uniunii, ar putea asigura îngrijirea zilnică și efectivă a copilului respectiv.
Textul în documentul-sursă ↗
Informațiile nu constituie consultanță juridică.