PROBLEMA JURIDICĂ
Regimul măsurilor asigurătorii penale, inclusiv sechestrul și poprirea, încalcă proprietatea și accesul la justiție, în special prin afectarea bunurilor comune ale soților înaintea partajului?
Faptele relevante
Tribunalul Brașov, Secția penală, a sesizat Curtea într-o cauză în care se contesta, cu invocarea art. 250 alin. (8) CPP, încheierea de respingere a contestației împotriva unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror. Autorii excepției erau suspecți în cauza descrisă. Faptele sunt descrise în paragrafele 1 și 4; decizia nu soluționează ea însăși un partaj și nu este o hotărâre asupra proprietății unor soți.
Soluția
Curtea a respins ca inadmisibilă excepția referitoare la art. 252¹ CPP și a respins ca neîntemeiată excepția privind art. 249 alin. (1) teza întâi, alin. (2), (5), (6), art. 252 și art. 254 CPP, constatând constituționalitatea lor în raport cu criticile formulate. Cele două soluții figurează în cele două puncte ale dispozitivului.
Motivarea, pe scurt
Paragrafele 21–22 explică interesul persoanei care contestă și verificarea legăturii dintre natura bunurilor, proprietar, întinderea prejudiciului și scopul sechestrului. Paragrafele 29–30 examinează proporționalitatea și caracterul temporar al restricției. Paragraful 31 admite completarea reglementării penale cu normele civile compatibile și distinge între urmărirea cotei stabilite și partajul bunului comun. Paragraful 32 precizează că proprietatea comună nu împiedică sechestrul și că acesta nu presupune partaj prealabil; stabilirea părții debitorului prin împărțeală se face în condițiile urmăririi silite. Notarea are scop asigurătoriu, nu reparatoriu.
Ce putem învăța și ce limite are
Susține explicația că bunurile comune pot fi indisponibilizate înaintea partajului, fără ca aceasta să stabilească definitiv întinderea proprietății ori obligația soțului neinculpat; arată rolul controlului judiciar pentru persoanele interesate.
Nu dispune un partaj și nu autorizează generic orice modalitate de partaj în prezența sechestrului.
Constituționalitatea este constatată în raport cu criticile formulate, iar partea privind art. 252¹ a fost respinsă ca inadmisibilă.
Termenele și procedurile citate în decizie trebuie verificate în raport cu normele ulterioare, în special cu Legea nr. 70/2025.
Ghiduri asociate
Textul hotărârii
Hotărârea poate fi consultată la sursa publică indicată. Fișa de pe această pagină rezumă problema juridică și nu înlocuiește textul hotărârii.
Texte citate în ghiduri 6 EXTRASE
Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.
paragraful 21
21. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Curtea a constatat, aşadar, că măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât şi cu privire la aducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi şi libertăţi, o primă condiţie de admisibilitate a contestaţiei fiind aceea ca persoana care o formulează să dovedească interesul ei privind bunurile sau sumele asupra cărora a fost instituită măsura, în cazul suspectului sau inculpatului interesul legal în a formula contestaţia fiind prezumat.
Textul în documentul-sursă ↗paragraful 22
22. Pe fond, sechestrul asigurător poate fi contestat în 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii, odată cu contestarea temeiniciei măsurii, putându-se contesta şi neregularităţile actului prin care a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător, aşadar toate menţiunile pe care trebuie să le conţină ordonanţa procurorului, potrivit art. 286 din Codul de procedură penală. Aşa încât judecătorul de drepturi şi libertăţi va proceda la verificarea condiţiilor legale pentru luarea măsurii asigurătorii, respectiv necesitatea şi întinderea prejudiciului, cât şi corelaţia dintre natura bunurilor sechestrate, proprietarul lor şi tipul de creanţe pentru a căror îndestulare a fost instituit, analizându-se în fapt dacă sunt îndeplinite cerinţele de la art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 251 din Codul de procedură penală, ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii dispuse de către procuror se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de aducere la îndeplinire a măsurii în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a instituit un control judiciar atât al ordonanţei procurorului de luare a măsurii - un control de legalitate şi temeinicie, cât şi al modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, aşadar al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor -, fiind necesară o examinare a unei autorităţi judiciare a acestor acte procedurale şi procesuale, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate. Contestaţia se soluţionează cu citarea celui care a formulat contestaţie, contradictorialitatea şi dreptul la apărare fiind garantate.
Textul în documentul-sursă ↗paragraful 29
29. Din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea a reţinut condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului.
Textul în documentul-sursă ↗paragraful 30
30. Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea a constatat că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar.
Textul în documentul-sursă ↗paragraful 31
31. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia măsura asigurătorie poate fi dispusă cu privire la bunuri aflate în proprietatea comună a soţilor, inscripţia (notarea) ipotecară fiind instituită asupra acestora, pe cale de consecinţă fiind încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 44, Curtea reţine că normele Codului de procedură penală se completează cu dispoziţiile procesual civile în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii contrare. Aşa încât, ori de câte ori se va analiza obiectul măsurilor asigurătorii, inclusiv cu privire la limitele legale impuse de lege sub aspectul urmăririi anumitor bunuri, dispoziţiile procesual civile sau civile vor fi avute în vedere. În aceste condiţii, Curtea observă că existenţa proprietăţii comune ori devălmaşe este doar un impediment temporar în calea urmăririi silite, astfel cum rezultă din art. 818 din Codul de procedură civilă care prevede că urmărirea se va putea face doar după ce creditorii personali ai unuia dintre coproprietari sau codevălmaşi au cerut partajul bunurilor comune, astfel cum prevede şi art. 353 din Codul civil. Alin. (3) al art. 818 din Codul de procedură civilă dispune însă că se poate urmări cota-parte determinată a debitorului lor din dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să se ceară partajul, dacă ea este neîndoielnic stabilită şi lămurită şi este înscrisă, prin arătarea unei fracţiuni, în cartea funciară.
Textul în documentul-sursă ↗paragraful 32
32. Curtea reţine că aplicarea dispoziţiilor procesual civile şi civile menţionate în procedura măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal nu trebuie înţeleasă însă în sensul că bunurile proprietate comună nu ar putea fi sechestrate ori că sechestrul presupune în mod obligatoriu partajul, căci această problemă sar putea pune atunci când bunul sechestrat ar fi supus urmăririi silite, ipoteză în care dispoziţiile art. 818 din Codul de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile. În acest context, Curtea observă că nu este vorba despre o exceptare de la urmărirea silită a bunurilor, ci numai despre instituirea obligaţiei de a se recurge la o procedură prealabilă, în cadrul căreia, pe calea împărţelii iniţiate de creditori sau în care ei ar interveni, s-ar determina partea ce trebuie să revină debitorului, în proprietate exclusivă. O interpretare contrară ar putea lipsi sechestrul de conţinut, dacă momentul dispunerii lui ar fi amânat, şi, de asemenea, ar încălca prezumţia de nevinovăţie, dacă ar presupune partajul imediat după ce s-ar institui sechestrul. Aşadar, nu există niciun impediment legal pentru ca inscripţia (notarea) ipotecară să fie instituită asupra unui bun comun, deoarece scopul acestei măsuri şi funcţionalitatea sa nu sunt reparatorii, ci asigurătorii, prin aceasta nefiind încălcat dreptul de proprietate, consacrat constituţional.
Textul în documentul-sursă ↗
Informațiile nu constituie consultanță juridică.