Hotărârea CJUE din 9 noiembrie 2010, cauza C-296/10, Purrucker

Părinții necăsătoriți și copiii aveau legături cu Spania și Germania. După deteriorarea relației, mama a plecat în Germania la 2 februarie 2007 împreună cu unul dintre copii; celălalt copil a rămas în Spania. Întinderea acordului tatălui pentru plecare era contestată.

Tatăl a cerut măsuri provizorii privind încredințarea în Spania în iunie 2007; instanța spaniolă le-a dispus la 8 noiembrie 2007. Mama introdusese acțiunea germană pe fond în septembrie 2007. Din materialul prezentat Curții rezulta că, potrivit dreptului spaniol, menținerea măsurilor provizorii depindea de introducerea unei cereri pe fond într-un termen de 30 de zile. Data exactă a presupusei cereri spaniole pe fond din ianuarie 2008 nu reieșea din dosarul transmis, iar mama contesta respectarea termenului. Instanțele spaniole s-au considerat primele sesizate (pct. 18–24, 28).

În august–octombrie 2008, Amtsgericht Stuttgart a încercat repetat, inclusiv prin magistratul spaniol de legătură din Rețeaua judiciară europeană, să afle dacă exista o procedură spaniolă pe fond; demersurile nu au lămurit situația. Instanța a cerut și părților dovezi privind datele și conținutul procedurilor (pct. 34–35). Ea a suspendat procedura germană la 8 decembrie 2008. La 14 mai 2009, instanța de apel a desființat suspendarea și a trimis cauza pentru rejudecare, considerând necesară verificarea de către instanța germană a condițiilor litispendenței (pct. 37–38). Sesizarea preliminară a urmărit rezolvarea divergenței dintre calificările procedurilor și efectele lor asupra litispendenței (pct. 43–55). Procedura de exequatur care generase cauza C-256/09 era distinctă (pct. 25–27).

Dispozitivul cuprinde trei soluții. Prima: art. 19 alin. (2) nu se aplică atunci când prima instanță a fost sesizată numai pentru măsuri provizorii în sensul art. 20, iar a doua instanță este competentă pe fond și este sesizată pentru aceleași măsuri, cu caracter provizoriu sau definitiv.

A doua: faptul că procedura inițială este prezentată ca provizorie și că cererea ori hotărârea nu arată competența de fond a primei instanțe nu exclude în mod necesar existența unei cereri pe fond conexe, permisă de dreptul național, care să conțină elemente ce justifică acea competență.

A treia: a doua instanță trebuie să continue examinarea propriei cereri după o așteptare rezonabilă dacă, în pofida demersurilor de informare la partea care invocă litispendența, la prima instanță și la autoritatea centrală, nu dispune de elemente pentru determinarea obiectului și a cauzei cererii străine și, în special, a competenței acelei instanțe, iar împrejurările particulare fac necesară, în interesul copilului, o hotărâre susceptibilă de recunoaștere în alte state membre. Durata așteptării se apreciază după interesul superior al copilului și împrejurările concrete. Aceste condiții sunt cumulative în formularea dispozitivului; nu este consacrată continuarea automată a oricărui proces la simpla lipsă a unui raport.

Litispendența urmărește prevenirea procedurilor paralele și a hotărârilor incompatibile; noțiunile folosite de art. 19 alin. (2) au caracter autonom în dreptul UE. Compararea obiectului și a cauzei se face în raport cu pretențiile concrete, situația de fapt și temeiul juridic, fără a presupune că denumirea națională a procedurii decide singură problema (pct. 64–68).

Art. 20 nu atribuie competență asupra fondului. Măsurile urgente luate pe acest temei încetează când instanța competentă pe fond adoptă măsurile adecvate; această regulă înlătură riscul incompatibilității fără a bloca judecata fondului prin litispendență (pct. 69–71). În schimb, caracterul provizoriu al unei proceduri nu exclude litispendența dacă instanța sesizată are ori ar putea avea competență pe fond și cererile au același obiect și aceeași cauză (pct. 72–76).

Dacă prima cerere nu conține în mod evident niciun element care să justifice competența de fond, a doua instanță poate considera că nu există litispendență. Dacă există elemente din care prima instanță apare posibil competentă pe fond, a doua trebuie să suspende în temeiul art. 19 alin. (2), fără a exclude măsurile urgente permise de art. 20. Ea trebuie să verifice și eventuala unitate procedurală dintre măsurile provizorii și o cerere pe fond ulterioară (pct. 77–80).

Pentru clarificare, pct. 81 permite solicitarea de informații părții care invocă litispendența, în funcție de dreptul național și când litigiile sunt între aceleași părți; permite comunicarea cu prima instanță despre cererea pendinte și temeiul competenței și apelul la autoritatea centrală din propriul stat. Cooperarea și încrederea reciprocă fundamentează aceste demersuri. Dacă demersurile nu lămuresc situația, continuarea examinării este obligatorie numai în condițiile precizate în dispozitiv. Vârsta fragedă a copilului este relevantă pentru durata rezonabilă a așteptării; nu este stabilit un număr fix de zile sau luni (pct. 82–84).

Curtea amintește și că, potrivit art. 24, competența instanței statului de origine nu poate fi controlată; suspendarea pentru litispendență îi permite primei instanțe să se pronunțe asupra propriei competențe (pct. 85). Hotărârea nu conferă celei de-a doua instanțe o putere generală de a ignora procedura străină.

Justifică demersuri instituționale pentru clarificarea unei proceduri străine, inclusiv contactarea primei instanțe și a autorității centrale. Este relevantă contextual când informațiile solicitate despre copil includ existența, obiectul ori stadiul unor proceduri în alt stat; nu constituie temeiul actual al raportului social prevăzut de art. 80.