PROBLEMA JURIDICĂ
Un ordin separat de înapoiere a copilului împiedică dobândirea unei noi reședințe obișnuite în sensul art. 3 din Protocolul de la Haga din 2007 și cum trebuie apreciat caracterul ilicit al reținerii?
Faptele relevante
Doi copii născuți în Regatul Unit au fost aduși de mamă în Polonia. Tatăl nu a fost de acord cu rămânerea lor permanentă și a cerut înapoierea. Copiii, reprezentați de mamă, au solicitat separat întreținere; instanța poloneză a acordat-o potrivit legii poloneze. În procedura de înapoiere, instanța de apel a dispus predarea copiilor tatălui, reținând caracterul ilicit al reținerii. Tatăl a atacat și hotărârea de întreținere (pct. 16–25).
Soluția
Pentru stabilirea legii aplicabile creanței de întreținere a copilului minor, împrejurarea că o instanță din statul în care copilul a fost deplasat a dispus într-o procedură distinctă înapoierea în statul anterior nu este, singură, suficientă pentru a împiedica dobândirea unei reședințe obișnuite în noul stat (dispozitiv, pct. 1).
Motivarea, pe scurt
Protocolul se aplică universal chiar dacă Regatul Unit nu este parte (pct. 58). Reședința obișnuită reflectă centrul efectiv al vieții, stabilitatea și mediul familial și social; se determină prin aprecierea tuturor împrejurărilor, de către instanța națională (pct. 63–67). Regimul competenței pentru răspunderea părintească nu se importă automat în analiza legii întreținerii (pct. 68–71). Caracterul eventual ilicit al deplasării sau reținerii se apreciază împreună cu restul faptelor și cu interesul superior al copilului; ordinul de înapoiere nu este o barieră autonomă (pct. 72–78).
Ce putem învăța și ce limite are
Explică reședința obișnuită pentru întreținerea copilului și efectele mutării asupra legii aplicabile, fără confundarea cu un proces privind custodia sau înapoierea.
Hotărârea nu legitimează o deplasare ori reținere ilicită și nu soluționează custodia.
Nu stabilește că orice ședere ori adresă nouă constituie reședință obișnuită.
Aprecierea factuală și rezultatul concret al litigiului național rămân în sarcina instanței naționale.
Ghiduri asociate
Textul hotărârii
Hotărârea poate fi consultată la sursa publică indicată. Fișa de pe această pagină rezumă problema juridică și nu înlocuiește textul hotărârii.
Texte citate în ghiduri 7 EXTRASE
Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.
dispozitiv pct. 1
Articolul 3 din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere, aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/941/CE a Consiliului din 30 noiembrie 2009, trebuie să fie interpretat în sensul că, în scopul stabilirii legii aplicabile creanței de întreținere a unui copil minor deplasat de unul dintre părinții săi pe teritoriul unui stat membru, împrejurarea că o instanță din statul membru respectiv a dispus, în cadrul unei proceduri distincte, înapoierea acestui copil în statul în care avea reședința obișnuită, împreună cu părinții săi, imediat înaintea deplasării sale nu este suficientă pentru a împiedica dobândirea de către copilul menționat a unei reședințe obișnuite pe teritoriul statului membru respectiv.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 63
63 În această privință, trebuie, mai întâi, să se constate că utilizarea adjectivului „obișnuită” permite să se deducă faptul că reședința trebuie să prezinte un grad suficient de stabilitate, cu excluderea unei prezențe temporare sau ocazionale. Această constatare este confirmată de considerația, cuprinsă la punctul 42 din raportul explicativ referitor la Protocolul de la Haga, întocmit de domnul Andrea Bonomi (text adoptat de a douăzeci și una sesiune a Conferinței de la Haga de drept internațional privat), potrivit căreia criteriul reședinței „obișnuite” implică o anumită stabilitate, ceea ce înseamnă că „[o] simplă reședință cu caracter temporar nu este suficientă pentru a determina legea aplicabilă obligației de întreținere”.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 66
66 Prin urmare, este justificat să se considere că, având în vedere acest obiectiv, reședința obișnuită a creditorului obligației de întreținere este cea din locul unde se situează, în fapt, centrul obișnuit al vieții acestuia din urmă, ținând seama de mediul său familial și social. Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când acest creditor este un copil de vârstă mică, ținând seama de necesitatea, în conformitate cu articolul 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, de a lua în considerare în mod corespunzător interesul superior al copilului respectiv, care impune în special să se asigure, așa cum a subliniat în esență guvernul polonez, că beneficiază de resurse suficiente, având în vedere mediul familial și social în care este determinat să trăiască.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 67
67 Din moment ce, așa cum rezultă din cuprinsul punctului precedent, sarcina de a stabili într‑un caz concret dacă creditorul obligației de întreținere are reședința obișnuită într‑un stat sau în altul constituie o apreciere de fapt, revine instanței naționale sesizate sarcina de a determina locul unde se situează reședința obișnuită a persoanei interesate, pe baza unui ansamblu de împrejurări de fapt proprii cauzei (a se vedea prin analogie, printre altele, Hotărârea din 2 aprilie 2009, A, C‑523/07, EU:C:2009:225, punctul 42, și Hotărârea din 28 iunie 2018, HR, C‑512/17, EU:C:2018:513, punctul 40).
Textul în documentul-sursă ↗pct. 71
71 În această privință, nu există niciun motiv, în lipsa unor prevederi în acest sens, care să justifice interpretarea articolului 3 din Protocolul de la Haga în lumina sau pe baza dispozițiilor articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, care neutralizează transferul de principiu al competenței jurisdicționale în materia răspunderii părintești către statul membru în care copilul ar fi avut noua reședință obișnuită ca urmare a deplasării sale sau a reținerii sale ilicite, în beneficiul statului membru în care copilul avea reședința obișnuită înainte de această deplasare sau de această reținere.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 73
73 Prin urmare, în scopul identificării legii aplicabile în temeiul articolului 3 din Protocolul de la Haga, numai în contextul aprecierii tuturor împrejurărilor cauzei, pentru a se stabili dacă schimbarea reședinței obișnuite a copilului, creditor al obligației de întreținere, s‑a materializat efectiv, poate fi determinată instanța națională sesizată să țină seama – având grijă, în același timp, să ia în considerare în mod corespunzător interesul superior al acestui copil – de caracterul eventual ilicit al deplasării sau al reținerii copilului menționat, alături de celelalte elemente de natură să demonstreze sau să infirme că prezența copilului respectiv în statul în care a fost deplasat este suficient de stabilă, ținând seama de mediul său familial și social.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 74
74 În această privință, atunci când o instanță dintr‑un stat membru este sesizată, precum în cauza principală, cu o cerere de plată a unei creanțe de întreținere pentru o perioadă ulterioară deplasării creditorului obligației de întreținere în acest stat membru, este necesar să se considere că, în principiu, momentul la care această instanță trebuie să se raporteze în mod concret pentru a aprecia locul în care se află reședința obișnuită a acestui creditor, în scopul de a identifica legea aplicabilă obligațiilor de întreținere în cauză, este momentul la care este necesar să se statueze cu privire la cererea de întreținere, după cum a susținut de altfel Comisia în observațiile sale scrise. Astfel, o asemenea interpretare permite să se mențină, în conformitate cu obiectivul articolului 3 alineatul (2) din Protocolul de la Haga, legătura dintre un creditor al obligației de întreținere și locul unde creanța de întreținere la care are dreptul trebuie să îi permită să își satisfacă nevoile.
Textul în documentul-sursă ↗
Informațiile nu constituie consultanță juridică.