PROBLEMA JURIDICĂ
Condiția reciprocității efectelor hotărârilor străine, prevăzută la art. 1.096 alin. (1) lit. c) CPC, încalcă accesul la justiție și egalitatea prin dependența pretinsă de existența unui tratat și prin diferența față de regimul hotărârilor din Uniunea Europeană?
Faptele relevante
Într-un proces având ca obiect recunoașterea și încuviințarea executării în România a unor hotărâri străine, o parte a ridicat excepția de neconstituționalitate a condiției reciprocității. Tribunalul București a sesizat Curtea prin încheierea din 22 iunie 2015. Textul sesizării utiliza vechea numerotare, art. 1.095 alin. (1) lit. c); Curtea a stabilit că, după republicarea Codului de procedură civilă din anul 2015, dispoziția se găsea la art. 1.096 alin. (1) lit. c). În aceste pasaje (par. 1, 3 și 13), decizia nu descrie natura concretă a titlurilor străine, așa că nu rezultă că litigiul privea un divorț sau un partaj.
Soluția
Curtea a respins, cu unanimitate de voturi, excepția ca neîntemeiată și a constatat constituționalitatea art. 1.096 alin. (1) lit. c) CPC în raport cu criticile formulate (par. 30 și dispozitivul). Decizia este definitivă și general obligatorie. Soluția privește constituționalitatea condiției, nu admiterea sau respingerea cererii concrete de recunoaștere.
Motivarea, pe scurt
Curtea a pornit de la caracterul cumulativ al condițiilor procedurii de recunoaștere din art. 1.096 și a explicat că acesta reprezintă o regulă specială menținută de art. 2.561 din Codul civil. A distins reciprocitatea rezultată dintr-o convenție de reciprocitatea de fapt aplicabilă în absența convenției; îndeplinirea celei din urmă este prezumată până la dovada contrară, stabilită potrivit normelor citate în decizie. Condiția are o justificare rezonabilă în raporturile internaționale. Procedura nu redeschide fondul litigiului străin: instanța română verifică numai condițiile recunoașterii și motivele de refuz, fără a modifica soluția. Accesul la justiție este compatibil cu reguli speciale, iar diferențele dintre regimul UE și cel aplicabil statelor terțe corespund unor situații juridice diferite (par. 15, 17–20, 22, 24 și 25).
Ce putem învăța și ce limite are
Arată de ce absența unui tratat bilateral nu dovedește singură lipsa reciprocității și de ce apărarea la recunoaștere trebuie legată de condițiile și motivele legale, nu de o rejudecare a divorțului sau a partajului.
Este o decizie de control al constituționalității condiției reciprocității; nu tranșează situația unui anumit stat de origine și nu confirmă reciprocitatea cu acel stat într-un dosar individual.
Nu stabilește un refuz automat al oricărei hotărâri din stat terț și nu înlătură recunoașterea de plin drept prevăzută de art. 1.095 CPC ori prioritatea unui instrument special.
Nu constituie probă că hotărârile străine din litigiul de trimitere aveau ca obiect divorțul sau partajul; relevanța ține de regula generală analizată.
Ghiduri asociate
Textul hotărârii
Hotărârea poate fi consultată la sursa publică indicată. Fișa de pe această pagină rezumă problema juridică și nu înlocuiește textul hotărârii.
Texte citate în ghiduri 3 EXTRASE
Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.
par. 18
18. Mai departe, Curtea reţine că Legea nr. 189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie civilă şi comercială, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 4 iunie 2015, prevede la art. 2 alin. (3) că "Pentru statele cu care România nu are legături convenţionale, asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială poate fi acordată în baza curtoaziei internaţionale, sub rezerva principiului reciprocităţii; existenţa reciprocităţii de fapt se dovedeşte potrivit prevederilor art. 2561 alin. (2) din Codul civil" care prevăd în teza a doua că îndeplinirea condiţiei reciprocităţii de fapt este prezumată până la dovada contrară care se stabileşte de Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Textul în documentul-sursă ↗par. 19
19. În ceea ce priveşte dispoziţia legală criticată în prezenta cauză, Curtea observă că legiuitorul român nu a stabilit în concret felul reciprocităţii, de fapt sau de drept, însă prin reglementări conexe în materie a dat posibilitatea determinării acesteia. Astfel, atunci când există un cadru juridic convenţional, condiţia reciprocităţii rezultă din chiar conţinutul unei convenţii internaţionale, de dispoziţiile căreia beneficiază, în mod corespunzător, cetăţenii din statele contractante. În lipsa unei asemenea convenţii, legiuitorul român a avut în vedere reciprocitatea de fapt stabilită de un organ central al administraţiei de stat care, prin specificul activităţii sale, deţine informaţiile necesare privind modalitatea prin care se poate obţine recunoaşterea unei hotărâri străine.
Textul în documentul-sursă ↗par. 22
22. Obiectul procedurii recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor străine nu vizează fondul litigiului judecat într-un alt stat, întrucât potrivit art. 1.098 coroborat cu art. 1.104 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa română, cu excepţia verificării condiţiilor de recunoaştere, prevăzute la art. 1.096 din Cod, şi condiţiilor de refuz de recunoaştere, prevăzute la art. 1.097 din Cod, nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.
Textul în documentul-sursă ↗
Informațiile nu constituie consultanță juridică.