PROBLEMA JURIDICĂ
Este valid art. 13 alin. (2) din Directiva 2004/38, în raport cu egalitatea în fața legii, dacă victima violenței domestice trebuie să îndeplinească cerințe personale de activitate ori resurse pentru a păstra șederea, în timp ce regimul Directivei 2003/86 poate fi mai favorabilă? Poate divorțul victimei să fie inițiat după plecarea soțului cetățean UE?
Faptele relevante
Un resortisant algerian, desemnat X în hotărâre, s-a căsătorit în 2010 cu o cetățeană franceză și i s-a alăturat în Belgia în 2012. A primit în 2013 un document de ședere ca membru de familie. După acte de violență domestică, a părăsit locuința comună și a depus plângere în 2015. Soția și copilul cuplului au plecat în Franța în septembrie 2015. Prima măsură de încetare a șederii a fost anulată de instanța națională în 2016. (Punctele 12–16)
După solicitarea de date suplimentare despre resurse și asigurare, autoritatea belgiană a dispus în decembrie 2017 încetarea șederii pentru lipsa dovezii resurselor suficiente, fără a emite prin acea decizie și un ordin de plecare. X a contestat măsura. Instanța de trimitere a precizat ulterior că procedura de divorț fusese inițiată la 5 iulie 2018 și divorțul pronunțat la 24 iulie 2018, aproape trei ani după plecarea soției din Belgia. (Punctele 17, 18, 22 și 31)
Soluția
Dispozitivul stabilește că examinarea întrebării nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea art. 13 alin. (2) din Directiva 2004/38 în raport cu art. 20 din Cartă. (Punctul 91; Dispozitiv, punctul 1)
În motivarea necesară stabilirii domeniului dispoziției, Curtea înlătură expres regula din hotărârea NA (C-115/15), punctul 51: pentru victima violenței domestice, procedura de divorț poate începe după plecarea cetățeanului UE, dacă este inițiată într-un termen rezonabil de la acea plecare. Condițiile personale până la șederea permanentă rămân aplicabile. (Punctele 43 și 61)
Motivarea, pe scurt
Aplicarea rigidă a regulii din Singh la victima violenței domestice i-ar permite agresorului să exercite presiune prin plecare sau prin amenințarea cu divorțul. Pentru a proteja victima, hotărârea X depășește expres hotărârea NA, punctul 51, și permite inițierea ulterioară a divorțului într-un termen rezonabil. Curtea precizează că aproape trei ani nu par să constituie un termen rezonabil, fără să fixeze un număr general de luni sau zile. Dreptul național belgian oferea însă protecție situației, sub rezerva condițiilor personale, ceea ce păstra relevanța întrebării de validitate. (Punctele 41–47)
Art. 21 din Cartă nu este pertinent pentru diferența analizată între două categorii de resortisanți terți. Analiza se întemeiază pe egalitatea în fața legii, din art. 20 al Cartei, și pe caracterul comparabil al situațiilor. Protecția victimelor este un obiectiv comun, dar nu suficient pentru a face identice cele două regimuri. (Punctele 50–54, 56–58 și 70)
Directiva 2004/38 reglementează libera circulație, drepturile derivate și condițiile de ședere ale cetățenilor UE și familiilor lor; Directiva 2003/86 privește politica de imigrare și reîntregirea familiilor resortisanților terți. Statutul beneficiarilor, obiectivele, natura drepturilor și marja statelor diferă. Directiva 2003/86 lasă statelor stabilirea condițiilor permisului autonom, cu respectarea efectului util și proporționalității. Curtea constată că situațiile nu sunt comparabile pentru analiza cerută și nu identifică nevaliditatea art. 13 alin. (2). (Punctele 61, 65, 71, 74, 75, 82, 83, 85, 86 și 88–91)
Ce putem învăța și ce limite are
Împiedică folosirea unei jurisprudențe depășite pentru a respinge automat cererea victimei doar pentru că divorțul a început după plecarea fostului soț. Arată separat limita probelor economice.
Termenul rezonabil nu este transformat de hotărâre într-un termen fix. Observația despre aproape trei ani aparține faptelor cauzei și nu justifică stabilirea unui termen administrativ fix.
Dispozitivul privește validitatea art. 13 alin. (2) în raport cu art. 20 din Cartă; corectarea hotărârii NA este o concluzie expresă a motivării, nu un punct separat al dispozitivului.
Hotărârea nu acordă automat ședere victimei și nu elimină condițiile celui de-al doilea paragraf al art. 13 alin. (2).
Regula mai favorabilă belgiană este context național; nu este o regulă română și nici o obligație uniformă de a elimina condițiile personale.
Constatarea faptelor și soluția litigiului belgian rămân instanței naționale.
Ghiduri asociate
Textul hotărârii
Hotărârea poate fi consultată la sursa publică indicată. Fișa de pe această pagină rezumă problema juridică și nu înlocuiește textul hotărârii.
Texte citate în ghiduri 10 EXTRASE
Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.
par. 43
43 Prin urmare, contrar celor statuate la punctul 51 din Hotărârea din 30 iunie 2016, NA (C‑115/15, EU:C:2016:487), trebuie să se considere că, în scopul menținerii dreptului de ședere în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, procedura judiciară de divorț poate fi inițiată după plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă. Cu toate acestea, pentru a garanta securitatea juridică, un resortisant al unei țări terțe care a fost victima unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său cetățean al Uniunii în cazul în care procedura judiciară de divorț nu a fost inițiată înainte de plecarea acestuia din urmă din statul membru gazdă nu se poate prevala de menținerea dreptului său de ședere în temeiul acestei dispoziții decât în măsura în care această procedură este inițiată într‑un termen rezonabil de la o asemenea plecare.
Textul în documentul-sursă ↗par. 44
44 Astfel, trebuie să se lase resortisantului în cauză al țării terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, timp suficient pentru a exercita alegerea între cele două opțiuni pe care Directiva 2004/38 i le oferă în vederea menținerii unui drept de ședere în temeiul acestei directive, care sunt fie introducerea unei proceduri judiciare de divorț pentru a beneficia de un drept de ședere personal în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din directiva menționată, fie instalarea sa în statul membru în care locuiește cetățeanul Uniunii în scopul menținerii dreptului său de ședere derivat. Trebuie adăugat în această privință că soțul nu trebuie în mod necesar să locuiască permanent cu cetățeanul Uniunii pentru a fi titularul unui drept derivat de ședere (Hotărârea din 13 februarie 1985, Diatta, 267/83, EU:C:1985:67, punctele 20 și 22, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida, C‑40/11, EU:C:2012:691, punctul 58).
Textul în documentul-sursă ↗par. 45
45 În speță, după cum s‑a arătat la punctul 31 din prezenta hotărâre, reclamantul din litigiul principal nu s‑a alăturat soției sale în statul membru de origine al acesteia. El a inițiat procedura judiciară de divorț la 5 iulie 2018, respectiv la aproape trei ani de la plecarea soției și a fiicei lor din statul membru gazdă, ceea ce nu pare să corespundă unui termen rezonabil.
Textul în documentul-sursă ↗par. 61
61 Beneficiul menținerii dreptului de ședere al acestor membri de familie înainte de dobândirea unui drept de ședere permanentă este totuși supus condițiilor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2004/38, și anume ca persoana interesată să demonstreze fie că este lucrător, fie că dispune, pentru ea însăși și pentru membrii familiei sale, de suficiente resurse astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii sale, precum și că deține o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori că este membru al familiei constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care îndeplinește aceste cerințe.
Textul în documentul-sursă ↗par. 91
91 Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se constate că examinarea întrebării adresate de instanța de trimitere nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 în raport cu articolul 20 din cartă.
Textul în documentul-sursă ↗Punctul 38
38 În acest context, propunerea de directivă menționată precizează că dispoziția avută în vedere, devenită articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, urmărește să confere o anumită protecție juridică resortisanților din țările terțe al căror drept de ședere este legat de legătura familială reprezentată de căsătorie și care ar putea suferi din această cauză un șantaj constând în amenințarea cu divorțul și că o astfel de protecție este necesară numai în cazul unui divorț pronunțat irevocabil, din moment ce, în cazul unei separări în fapt, dreptul de ședere al soțului resortisant al unui stat terț nu este nicidecum afectat (Hotărârea din 30 iunie 2016, NA, C‑115/15, EU:C:2016:487, punctul 47).
Textul în documentul-sursă ↗Punctul 43
43 Prin urmare, contrar celor statuate la punctul 51 din Hotărârea din 30 iunie 2016, NA (C‑115/15, EU:C:2016:487), trebuie să se considere că, în scopul menținerii dreptului de ședere în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, procedura judiciară de divorț poate fi inițiată după plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă. Cu toate acestea, pentru a garanta securitatea juridică, un resortisant al unei țări terțe care a fost victima unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său cetățean al Uniunii în cazul în care procedura judiciară de divorț nu a fost inițiată înainte de plecarea acestuia din urmă din statul membru gazdă nu se poate prevala de menținerea dreptului său de ședere în temeiul acestei dispoziții decât în măsura în care această procedură este inițiată într‑un termen rezonabil de la o asemenea plecare.
Textul în documentul-sursă ↗Punctul 44
44 Astfel, trebuie să se lase resortisantului în cauză al țării terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, timp suficient pentru a exercita alegerea între cele două opțiuni pe care Directiva 2004/38 i le oferă în vederea menținerii unui drept de ședere în temeiul acestei directive, care sunt fie introducerea unei proceduri judiciare de divorț pentru a beneficia de un drept de ședere personal în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din directiva menționată, fie instalarea sa în statul membru în care locuiește cetățeanul Uniunii în scopul menținerii dreptului său de ședere derivat. Trebuie adăugat în această privință că soțul nu trebuie în mod necesar să locuiască permanent cu cetățeanul Uniunii pentru a fi titularul unui drept derivat de ședere (Hotărârea din 13 februarie 1985, Diatta, 267/83, EU:C:1985:67, punctele 20 și 22, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida, C‑40/11, EU:C:2012:691, punctul 58).
Textul în documentul-sursă ↗Punctul 45
45 În speță, după cum s‑a arătat la punctul 31 din prezenta hotărâre, reclamantul din litigiul principal nu s‑a alăturat soției sale în statul membru de origine al acesteia. El a inițiat procedura judiciară de divorț la 5 iulie 2018, respectiv la aproape trei ani de la plecarea soției și a fiicei lor din statul membru gazdă, ceea ce nu pare să corespundă unui termen rezonabil.
Textul în documentul-sursă ↗Punctul 61
61 Beneficiul menținerii dreptului de ședere al acestor membri de familie înainte de dobândirea unui drept de ședere permanentă este totuși supus condițiilor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2004/38, și anume ca persoana interesată să demonstreze fie că este lucrător, fie că dispune, pentru ea însăși și pentru membrii familiei sale, de suficiente resurse astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii sale, precum și că deține o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori că este membru al familiei constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care îndeplinește aceste cerințe.
Textul în documentul-sursă ↗
Informațiile nu constituie consultanță juridică.