PROBLEMA JURIDICĂ
Un act de divorț întocmit de un ofițer de stare civilă, în urma unui acord confirmat de soți și a examinării condițiilor naționale, este hotărâre în sensul art. 2 pct. 4 și art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003?
Faptele relevante
Două persoane căsătorite în Germania au urmat în Italia o procedură extrajudiciară de divorț în fața ofițerului de stare civilă. Au confirmat succesiv declarațiile, iar autoritatea italiană a emis certificatul prevăzut la art. 39, care atesta divorțul cu efecte din 15 februarie 2018. Solicitarea înscrierii divorțului în registrul german a declanșat disputa asupra necesității unei recunoașteri separate. Faptele sunt descrise la punctele 25–31.
Soluția
Art. 2 pct. 4 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 include actul de divorț întocmit de ofițerul de stare civilă al statului de origine care cuprinde acordul soților confirmat în condițiile dreptului național; în acest cadru, actul constituie o hotărâre pentru aplicarea art. 21 alin. (1). Curtea nu a mai răspuns întrebării subsidiare privind art. 46, deoarece prima întrebare a primit răspuns afirmativ (pct. 67–68 și dispozitiv).
Motivarea, pe scurt
Noțiunile de instanță și hotărâre au un sens autonom și larg, care poate include autorități extrajudiciare competente. Elementul decisiv este controlul real al condițiilor divorțului și al existenței, libertății și validității consimțământului, nu numai înregistrarea unui înscris. Curtea a distins acordurile aprobate după examinare pe fond, care circulă drept hotărâri, de actele autentice și de acordurile înregistrate care produc efecte obligatorii și urmează secțiunea proprie. Considerentul 14 și art. 65 din Regulamentul (UE) 2019/1111 clarifică continuitatea acestei distincții (pct. 46–61). Ofițerul italian verifica personal acordul și condițiile legale și putea refuza pronunțarea divorțului dacă acestea lipseau (pct. 63–66).
Ce putem învăța și ce limite are
Împiedică alegerea certificatului european numai după denumirea națională a actului sau după caracterul judiciar, notarial sau administrativ al emitentului; cere examinarea încadrării autonome și a controlului efectiv al autorității.
Cauza privește procedura italiană concret descrisă și interpretarea autonomă a dreptului UE; nu stabilește încadrarea automată a oricărui certificat românesc.
Nu echivalează apostila, legalizarea traducerii ori înregistrarea unui acord privat cu recunoașterea efectelor divorțului.
Nu elimină motivele de refuz al recunoașterii și condiția specifică pentru actualizarea actelor de stare civilă privind lipsa altor căi de atac.
Nu dovedește rezultatul final al procedurii naționale ulterioare și nu stabilește o practică unitară a tuturor autorităților administrative.
Ghiduri asociate
Textul hotărârii
Hotărârea poate fi consultată la sursa publică indicată. Fișa de pe această pagină rezumă problema juridică și nu înlocuiește textul hotărârii.
Texte citate în ghiduri 30 DE EXTRASE
Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.
pct. 13
13 Conform articolului 104 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii (JO 2019, L 178, p. 1, rectificare în JO 2020, L 347, p. 52, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles IIb”), acest regulament reformează Regulamentul Bruxelles IIa, care a fost abrogat de la 1 august 2022. Cu toate acestea, în aplicarea articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles IIb, Regulamentul Bruxelles IIa continuă să se aplice hotărârilor pronunțate în procedurile judiciare inițiate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod formal și acordurilor care au devenit executorii în statul membru în care au fost încheiate înainte de 1 august 2022. Ținând seama de data faptelor din litigiul principal, acesta este guvernat, așadar, de Regulamentul Bruxelles IIa.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 25
25 TB, cu dublă cetățenie, germană și italiană, s‑a căsătorit cu RD, cetățean italian, la 20 septembrie 2013 în fața Standesamt Mitte von Berlin (Serviciul de Stare Civilă din Berlin‑Mitte, Germania). Căsătoria a fost înscrisă în registrul căsătoriilor din Berlin.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 26
26 La 30 martie 2017, TB și RD s‑au prezentat pentru prima dată în fața ofițerului de stare civilă din Parma (Italia) în vederea inițierii unei proceduri de divorț pe cale extrajudiciară, în temeiul articolului 12 din Decretul‑lege nr. 132/2014. La 11 mai 2017, aceștia s‑au prezentat pentru a doua oară în fața ofițerului de stare civilă pentru a‑și confirma declarațiile. În urma unei a treia înfățișări, la 15 februarie 2018, TB și RD au declarat, referindu‑se la declarația lor din 30 martie 2017, că doreau desfacerea căsătoriei, precizând de asemenea că nu era pendinte nicio procedură în această privință. Întrucât aceste declarații au mai fost confirmate și la 26 aprilie 2018 în fața ofițerului menționat, acesta i‑a eliberat lui TB, la 2 iulie 2018, certificatul prevăzut la articolul 39 din Regulamentul Bruxelles IIa, care atestă divorțul dintre acesta și RD cu efecte de la 15 februarie 2018.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 27
27 TB a solicitat Serviciului de Stare Civilă din Berlin‑Mitte să înscrie divorțul în registrul căsătoriilor din Berlin, în conformitate cu dispozițiile PStG. Ridicând problema dacă înscrierea nu impunea însă în prealabil o recunoaștere în temeiul articolului 107 din FamFG, acest serviciu, prin intermediul autorității de supraveghere a stării civile, a sesizat Amtsgericht (Tribunalul Districtual, Germania) competent cu acest aspect.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 28
28 Prin ordonanța din 1 iulie 2019, instanța menționată a stabilit că înscrierea divorțului pe cale extrajudiciară dintre TB și RD în registrul căsătoriilor era posibilă numai după o recunoaștere, în temeiul articolului 107 alineatul 1 prima teză din FamFG, de către autoritatea judiciară competentă a landului, în speță Senatsverwaltung für Justiz, Verbraucherschutz und Antidiskriminierung (Ministerul Justiției, Protecției Consumatorilor și Combaterii Discriminării din Berlin, Germania) (denumit în continuare „Ministerul Justiției din Berlin”).
Textul în documentul-sursă ↗pct. 29
29 Cererea de recunoaștere depusă de TB la Ministerul Justiției din Berlin a fost însă respinsă de acesta pentru motivul că recunoașterea nu privea o hotărâre judecătorească care necesita o recunoaștere. Acțiunea formulată de TB împotriva respingerii acestei cereri este încă pendinte la Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania).
Textul în documentul-sursă ↗pct. 30
30 Pe de altă parte, TB a formulat o acțiune împotriva ordonanței din 1 iulie 2019, care a fost admisă de Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin). Acesta din urmă a interzis astfel Serviciului de Stare Civilă din Berlin‑Mitte să condiționeze înscrierea în registrul căsătoriilor a divorțului dintre TB și RD obținut în Italia de recunoașterea prealabilă de către Ministerul Justiției din Berlin.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 31
31 Autoritatea de supraveghere a stării civile a sesizat Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), instanța de trimitere, cu un recurs împotriva acestei decizii, pentru a obține confirmarea ordonanței din 1 iulie 2019.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 32
32 Instanța de trimitere ridică problema dacă, având în vedere noțiunea de „hotărâre judecătorească” prevăzută la articolul 21 din Regulamentul Bruxelles IIa coroborat cu articolul 2 punctul 4 din acest regulament, normele cuprinse în regulamentul menționat în materie de recunoaștere a hotărârilor judecătorești de divorț sunt aplicabile în cazul unui divorț care rezultă dintr‑un acord încheiat de soți și pronunțat de un ofițer de stare civilă dintr‑un stat membru în conformitate cu legislația acestuia din urmă. În cazul unui răspuns afirmativ și ținând seama de faptul că aceste norme nu sunt afectate, potrivit articolului 97 alineatul 1 a doua teză din FamFG, de cele ale legislației germane, în Germania nu ar fi necesară nicio procedură de recunoaștere. Prin urmare, ar trebui să se stabilească dacă noțiunea de „hotărâre judecătorească”, în sensul acestor dispoziții ale Regulamentului Bruxelles IIa, trebuie interpretată în sensul că vizează numai actele care provin de la o instanță sau de la o autoritate care exercită prerogative de putere publică și care au un efect constitutiv de drepturi sau dacă aceasta cuprinde și actele juridice private care țin de voința autonomă a părților, adoptate fără o astfel de participare cu efect constitutiv a unei autorități de stat, cum ar fi cazul procedurii prevăzute în Italia la articolul 12 din Decretul‑lege nr. 132/2014.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 34
34 Deși aceeași parte a doctrinei susține că o asemenea interpretare este justificată în raport cu finalitatea Regulamentului Bruxelles IIa, care constă în a asigura o recunoaștere ușoară în materia cauzelor matrimoniale în Uniune, instanța de trimitere înclină spre o interpretare contrară. Potrivit acestei instanțe, Regulamentul Bruxelles IIa se întemeiază pe premisa potrivit căreia numai o hotărâre de divorț pronunțată de o autoritate publică și căreia i se atribuie un efect constitutiv de drepturi permite garantarea protecției soțului „celui mai defavorizat” împotriva dezavantajelor legate de divorț, o asemenea autoritate fiind astfel în măsură să împiedice divorțul prin exercitarea competenței sale de control. Or, nu aceasta ar fi situația atunci când temeiul juridic al desfacerii căsătoriei ține de voința autonomă a soților exprimată într‑un act juridic privat, iar participarea autorității publice se limitează la funcții de prevenire, de clarificare, de probă sau de consiliere fără vreo putere de control asupra fondului.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 41
41 Ținând seama de faptul că nicio dispoziție din Regulamentul Bruxelles IIa, în special articolul 2 punctul 4 din acesta, nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al termenului „hotărâre judecătorească” vizat în special atât în cuprinsul acestei dispoziții, cât și al articolului 21 din regulamentul menționat, se impune să se considere că acest termen trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă în dreptul Uniunii, în conformitate cu metodologia amintită la punctul anterior.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 44
44 În acest context, Regulamentul Bruxelles IIa urmărește, astfel cum reiese din considerentele (1), (2) și (21) ale acestuia, facilitarea printre altele, în temeiul principiului încrederii reciproce ca piatră de temelie pentru crearea unui veritabil spațiu judiciar, a recunoașterii hotărârilor judecătorești pronunțate în statele membre în materie de divorț, reducând la minimul necesar motivele de refuz al recunoașterii unor asemenea hotărâri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 ianuarie 2019, Liberato, C‑386/17, EU:C:2019:24, punctele 41 și 46, precum și jurisprudența citată).
Textul în documentul-sursă ↗pct. 45
45 Astfel, articolul 21 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Bruxelles IIa coroborat cu articolul 1 alineatul (1) litera (a) și cu articolul 25 din acest regulament prevede printre altele că, exceptând cazul în care nu este dovedit unul dintre motivele de refuz al recunoașterii indicate în mod exhaustiv la articolul 22 din regulamentul menționat, interpretat în lumina considerentului (21) al acestuia, hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru în materie de divorț trebuie recunoscute în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură, precizându‑se, pe de o parte, că, pentru actualizarea actelor de stare civilă în statul membru în care se solicită aceasta, hotărârea trebuie să nu mai poată fi supusă niciunei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru și, pe de altă parte, că recunoașterea unei hotărâri judecătorești nu poate fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru în care se solicită aceasta nu permite divorțul pe baza unor fapte identice.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 46
46 În ceea ce privește noțiunea de „hotărâre judecătorească”, în sensul articolului 2 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles IIa, trebuie arătat că, în materie de divorț, aceasta cuprinde „orice hotărâre de divorț […] pronunțată de o instanță judecătorească a unui stat membru, oricare ar fi denumirea hotărârii, inclusiv termenii «decizie», «sentință» sau «ordonanță»”. Noțiunea de „instanță judecătorească” este definită ea însăși, la punctul 1 al acestui articol, ca fiind toate „autoritățile din statele membre competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament în temeiul articolului 1”. Pe de altă parte, trebuie precizat că, în temeiul articolului 2 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles IIa, sintagma „stat membru” cuprinde toate statele membre ale Uniunii, cu excepția Regatului Danemarcei.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 48
48 Reiese din această definiție dată chiar de Regulamentul Bruxelles IIa că, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 34 și 36 din concluzii, acest regulament poate include hotărârile de divorț intervenite în urma unei proceduri atât judiciare, cât și extrajudiciare, în măsura în care dreptul statelor membre conferă autorităților extrajudiciare competențe în materie de divorț.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 53
53 În această privință, rezultă din jurisprudența Curții că Regulamentul Bruxelles IIa acoperă numai divorțurile pronunțate fie de o instanță statală, fie de o autoritate publică sau sub controlul său, ceea ce exclude simplele divorțuri private precum cel care rezultă dintr‑o declarație unilaterală a unuia dintre soți în fața unei instanțe religioase (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Sahyouni, C‑372/16, EU:C:2017:988, punctele 39-43, 48 și 49).
Textul în documentul-sursă ↗pct. 54
54 Se poate deduce din această jurisprudență că orice autoritate publică chemată să pronunțe o „hotărâre judecătorească”, în sensul articolului 2 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles IIa, trebuie să păstreze controlul pronunțării divorțului, ceea ce presupune, în cadrul divorțurilor prin acordul soților, ca ea să procedeze la o analiză a condițiilor divorțului în raport cu dreptul național, precum și a existenței și validității consimțământului soților de a divorța.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 56
56 Este adevărat că, astfel cum a amintit guvernul polonez în ședință, Curtea a statuat în hotărârea menționată că o tranzacție intervenită în fața unei instanțe a unui stat membru și care pune capăt litigiului nu poate constitui o „hotărâre judecătorească” în sensul articolului 25 din Convenția de la Bruxelles. Cu toate acestea, nu se poate deduce prin analogie că calificarea drept „hotărâre judecătorească”, în sensul articolului 2 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles IIa, ar trebui exclusă în mod sistematic în cazul în care o autoritate extrajudiciară este abilitată să pronunțe divorțul în temeiul unui acord încheiat de soți, în urma unei examinări a condițiilor stabilite de dispozițiile naționale în vigoare.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 57
57 Astfel, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 50 din concluzii, Curtea, în Hotărârea din 2 iunie 1994, Solo Kleinmotoren (C‑414/92, EU:C:1994:221), și‑a întemeiat decizia pe faptul că tranzacțiile în cauză aveau un caracter în esență contractual, instanța respectivă limitându‑se astfel să ia act de tranzacție fără a efectua vreo examinare a conținutului acestei tranzacții în raport cu dispozițiile legale în vigoare.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 58
58 De altfel, Regulamentul Bruxelles IIb, care a reformat Regulamentul Bruxelles IIa, enunță în considerentul (14) că „[o]rice acord aprobat de instanță în urma examinării fondului în conformitate cu dreptul și cu procedurile naționale ar trebui să fie recunoscut sau executat ca o «hotărâre»”. Acesta adaugă că „[a]lte acorduri care dobândesc efecte juridice obligatorii în statul membru de origine în urma intervenției formale a unei autorități publice sau a unei alte autorități, astfel cum a fost comunicată Comisiei de un stat membru în acest scop, ar trebui să fie executate în alte state membre în conformitate cu dispozițiile specifice din prezentul regulament privind actele autentice și acordurile. Prezentul regulament nu ar trebui să permită libera circulație a unor simple acorduri private. Cu toate acestea, ar trebui să circule acordurile care nu sunt nici hotărâre, nici act autentic, dar au fost înregistrate de o autoritate publică competentă să facă acest lucru. Astfel de autorități publice pot include notarii care înregistrează acorduri, chiar și atunci când exercită o profesie liberală”.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 59
59 Legiuitorul Uniunii a explicat astfel, dintr‑o perspectivă de continuitate, faptul că acordurile de divorț, care au fost aprobate de o autoritate judiciară sau extrajudiciară în urma unei examinări pe fond efectuate în conformitate cu legislațiile și cu procedurile naționale, constituie „hotărâri judecătorești” în sensul articolului 2 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles IIa și ale dispozițiilor Regulamentului Bruxelles IIb care se substituie acestei dispoziții și că tocmai această examinare pe fond face să se distingă aceste hotărâri judecătorești de actele autentice și de acorduri, în sensul regulamentelor menționate.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 60
60 Prin urmare, din moment ce o autoritate extrajudiciară competentă aprobă, după o examinare pe fond, un acord de divorț, acesta este recunoscut ca „hotărâre judecătorească”, în conformitate cu articolul 21 din Regulamentul Bruxelles IIa și cu articolul 30 din Regulamentul Bruxelles IIb, în timp ce alte acorduri de divorț care au efect juridic obligatoriu în statul membru de origine sunt recunoscute, după caz, ca acte autentice sau acorduri, în conformitate cu articolul 46 din Regulamentul Bruxelles IIa și cu articolul 65 din Regulamentul Bruxelles IIb.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 61
61 În acest context, trebuie arătat că, după cum a indicat Comisia în mod întemeiat în ședință, rezultă din geneza considerentului (14) și a articolului 65 din Regulamentul Bruxelles IIb că, prin adoptarea acestui regulament, legiuitorul Uniunii nu a urmărit să inoveze și să introducă norme noi, ci numai să „clarifice”, pe de o parte, domeniul de aplicare al normei deja cuprinse în articolul 46 din Regulamentul Bruxelles IIa și, pe de altă parte, criteriul care permite să se facă distincție între noțiunea de „hotărâre judecătorească”, cea de „act autentic” și cea de „acord între părți”, și anume criteriul legat de examinarea pe fond.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 63
63 În această privință, din dosarul de care dispune Curtea rezultă că ofițerul de stare civilă este, în Italia, o autoritate instituită legal care, în temeiul dreptului acestui stat membru, este competentă să pronunțe divorțul într‑un mod obligatoriu din punct de vedere juridic, consemnând în formă scrisă acordul de divorț redactat de soți, după efectuarea unei analize în sensul punctului 54 din prezenta hotărâre.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 64
64 Astfel, în temeiul articolului 12 din Decretul‑lege nr. 132/2014, ofițerul de stare civilă trebuie să primească, personal și de două ori, într‑un interval de cel puțin 30 de zile, declarațiile fiecărui soț, ceea ce presupune că trebuie să se asigure de caracterul valabil, liber și informat al consimțământului lor de a divorța.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 65
65 Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziția menționată, acest ofițer efectuează o analiză a conținutului acordului de divorț în raport cu dispozițiile legale în vigoare, asigurându‑se că acest acord privește numai desfacerea căsătoriei sau încetarea efectelor civile ale căsătoriei, cu excluderea oricărui transfer patrimonial, și că soții nu au copii minori sau copii majori fără capacitate juridică, cu handicap grav sau care nu sunt independenți din punct de vedere financiar, astfel încât acordul nu privește asemenea copii.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 66
66 Reiese de asemenea din cuprinsul articolului 12 din Decretul‑lege nr. 132/2014 că ofițerul de stare civilă nu este abilitat să pronunțe divorțul dacă una sau mai multe dintre condițiile prevăzute de această dispoziție nu sunt îndeplinite, în special dacă acest ofițer are îndoieli cu privire la caracterul liber și informat al consimțământului unuia dintre soți de a divorța, dacă acordul privește transferul patrimoniului sau dacă soții au copii care nu sunt majori și independenți din punct de vedere financiar.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 67
67 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles IIa trebuie interpretat, în special în vederea aplicării articolului 21 alineatul (1) din acest regulament, în sensul că un act de divorț întocmit de un ofițer de stare civilă din statul membru de origine, care cuprinde un acord de divorț încheiat de soți și confirmat de aceștia în fața respectivului ofițer în conformitate cu condițiile prevăzute de reglementarea acestui stat membru, constituie o „hotărâre judecătorească” în sensul articolului 2 punctul 4 menționat.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 68
68 Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu mai este necesar să se răspundă la a doua întrebare.
Textul în documentul-sursă ↗pct. 69
69 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Textul în documentul-sursă ↗
Informațiile nu constituie consultanță juridică.