Decizia ÎCCJ nr. 6/2019 (recurs în interesul legii)

Extrasele exacte din hotărâre la care trimit ghidurile.

1. par. 21

   21. Compensația legală, compensația convențională și compensația judiciară, ca modalități de executare, prin stingere, a obligației de întreținere Reglementată între modurile de stingere a obligațiilor în art. 1.615 din Codul civil , compensația a primit o consacrare distinctă în art. 1.616 din același cod , care prevede că „datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele“.Astfel, dacă obligațiile sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeași valoare, se sting până la concurența celei mai mici dintre ele.În opinia jurisprudențială minoritară, care a respins posibilitatea compensării obligațiilor de întreținere ce incumbă părinților divorțați, motivul principal pentru care compensația nu ar putea să opereze în această materie a constat, de fapt, în lipsa caracterului reciproc al obligației de întreținere dintre părinți și copiii lor minori, obligația de întreținere revenind doar părinților. S-a reținut în acest sens că este de esența compensației caracterul reciproc al datoriilor, așa cum se desprinde din definiția dată acesteia de art. 1.616 din Codul civil .Această opinie ignoră însă faptul că atât definiția dată compensației de art. 1.616 din Codul civil , cât și condițiile de existență ale acesteia prevăzute de art. 1.617 din Codul civil (datorii certe, lichide și exigibile având ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură) trebuie considerate ca referindu-se doar la compensația legală, aspect care rezultă din utilizarea în art. 1.617 alin. (1) din Codul civil a sintagmei „compensația operează de plin drept“, noul Cod civil , la fel ca și cel din 1865, nefăcând referiri la compensația convențională, care operează prin acordul de voință al părților, sau la cea judiciară, care este hotărâtă de instanța de judecată competentă, aceste noțiuni fiind dezvoltate în doctrină și jurisprudență.Faptul că legea civilă nu reglementează decât compensația legală se explică prin aceea că existența compensației convenționale nu este altceva decât rezultatul libertății contractuale și al autonomiei de voință a datornicilor mutuali, părțile fiind libere să încheie orice act juridic prin care să pună capăt unor obligații reciproce într-un alt mod decât prin plată efectivă, iar compensația judiciară intervine atunci când instanța, constatând dovedite pretenții reciproce în cauză, procedează la compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de alta până la valoarea celei mai mici și dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata diferenței rămase neacoperite prin compensare, în aplicarea art. 1.616 din Codul civil .Rostul compensației convenționale este acela de a acoperi tocmai acele situații în care compensația legală nu poate fi operațională, cum ar fi faptul că datoriile nu sunt ajunse încă la maturitate, nu sunt certe sau cuantumul nu rezultă cu exactitate din titlul lor, pe când rațiunea compensației judiciare este aceea de a facilita executarea obligațiilor reciproce între părțile litigiului, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate în cauză.Efectul esențial care se produce între beneficiarii compensației este că obligațiile se sting reciproc și concomitent, ca și când ar fi fost făcută o plată a fiecărei obligații în parte.În cazul compensației legale efectul extinctiv se produce automat, ope legis, deci fără să mai fie necesară vreo manifestare de voință din partea debitorilor reciproci, în schimb, în cazul compensației convenționale, stingerea datoriilor se produce după cum au convenit părțile prin contractul lor, iar în cazul compensației judiciare, stingerea obligațiilor se realizează în temeiul dispozițiilor instanței.Aplicând aceste principii problemei de drept de dezlegat, se impune acceptarea opiniei conform căreia, în ipoteza în care părinții sunt separați și fiecăruia dintre ei i-au fost încredințați copii în întreținere, se va dispune compensarea judiciară a obligațiilor lor reciproce de către instanță, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze și cu respectarea principiului interesului superior al copilului.Astfel, după îndeplinirea condițiilor impuse de art. 499 alin. (4) din Codul civil, compensația judiciară, ca modalitate de executare a obligațiilor reciproce, se poate dispune de către instanță, scopul său fiind acela de a stinge reciproc și concomitent obligațiile dintre părți, până la limita celei mai mici dintre ele, astfel încât niciun copil să nu primească mai puțin decât alt copil și să se evite proceduri inutile, precum plăți lunare reciproce ale unor sume de bani având aceeași destinație.În consecință, dreptul fiind un instrument viu, realitățile practice trebuie să primească consacrări juridice, printr-o interpretare evolutivă, sociologică a dispozițiilor legale care guvernează o anumită materie, chiar dacă, strict formal, această situație nu este reglementată în mod expres.În acest context, deși, în opinia minoritară, s-a susținut că obligația de întreținere nu poate face obiectul compensației, din cauza insesizabilității generate de caracterul său personal, în literatura de specialitate s-a arătat că este admisibilă compensația judiciară ce poate fi dispusă de instanță numai cu privire la creanțe de întreținere, ceea ce se întâmplă în cazul părinților divorțați, când fiecăruia i s-au încredințat copii spre creștere și educare. În situația compensării, pensia de întreținere se stabilește exclusiv în sarcina părintelui căruia îi revine obligația pensiei celei mai mari, suma reducându-se corespunzător cu suma pe care celălalt părinte o datorează pentru copilul încredințat debitorului pensiei respective.Mai mult, se poate observa că, în jurisprudența fostului Tribunal Suprem, se accepta inclusiv ca instanța de judecată să poată încuviința înțelegerea părților în sensul ca întreținerea să fie suportată numai de părintele în îngrijirea căruia se afla minorul, dacă acest părinte avea posibilitățile materiale îndestulătoare pentru aceasta. Numai în cazurile în care toate nevoile copilului erau acoperite cu posibilitățile materiale îndestulătoare ale părintelui căruia i-a fost încredințat, instanța judecătorească era îndreptățită să încuviințeze înțelegerea potrivit căreia întreținerea va fi suportată numai de persoana în cauză, pentru că, într-o asemenea situație, copilul nu se mai afla, temporar, în nevoie (Tribunalul Suprem - Secția civilă, Decizia nr. 214 din 1 februarie 1983, în Culegerea de decizii, 1983, pagina 111).Împrejurarea că este posibilă compensația convențională nu poate semnifica în niciun caz că părintele renunță la pensia de întreținere cuvenită copilului, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la pensie de întreținere aparține acestuia, iar nu părintelui căruia i-a fost încredințat spre creștere și educare, iar compensația urmează a se face până la limita celei mai mici dintre obligațiile de întreținere, evitându-se astfel prejudicierea intereselor copilului. Cu atât mai mult, compensația judiciară, prin care instanța consfințește compensația convențională, nu poate fi considerată ca renunțare la pensia de întreținere cuvenită copilului.Este necesar însă ca, în ipoteza descrisă, dar și în situația în care părțile solicită expres compensarea convențională a obligațiilor de întreținere, instanța să verifice in concreto elementele fiecărei cereri de chemare în judecată, pe baza anchetelor sociale dispuse în cauză, stabilind veniturile fiecărui părinte și, în funcție de aceste venituri și de nevoile copiilor, pensia de întreținere ce urmează a fi plătită copiilor minori sau celor aflați în continuarea studiilor, în limitele și cuantumurile legale, tinzând a asigura fiecărui copil încredințat unuia dintre părinți un nivel de viață corespunzător și fără disproporții.În plus, ca o exigență a procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii consideră că dispunerea de către instanța de judecată a măsurii compensării judiciare ar trebui motivată în fiecare caz în parte cu expunerea ansamblului argumentelor de fapt și drept care determină o asemenea măsură.

   Textul în documentul-sursă ↗

2. par. 21

   21. Compensația legală, compensația convențională și compensația judiciară, ca modalități de executare, prin stingere, a obligației de întreținere Reglementată între modurile de stingere a obligațiilor în art. 1.615 din Codul civil, compensația a primit o consacrare distinctă în art. 1.616 din același cod, care prevede că „datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele“.Astfel, dacă obligațiile sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeași valoare, se sting până la concurența celei mai mici dintre ele.În opinia jurisprudențială minoritară, care a respins posibilitatea compensării obligațiilor de întreținere ce incumbă părinților divorțați, motivul principal pentru care compensația nu ar putea să opereze în această materie a constat, de fapt, în lipsa caracterului reciproc al obligației de întreținere dintre părinți și copiii lor minori, obligația de întreținere revenind doar părinților. S-a reținut în acest sens că este de esența compensației caracterul reciproc al datoriilor, așa cum se desprinde din definiția dată acesteia de art. 1.616 din Codul civil.Această opinie ignoră însă faptul că atât definiția dată compensației de art. 1.616 din Codul civil, cât și condițiile de existență ale acesteia prevăzute de art. 1.617 din Codul civil (datorii certe, lichide și exigibile având ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură) trebuie considerate ca referindu-se doar la compensația legală, aspect care rezultă din utilizarea în art. 1.617 alin. (1) din Codul civil a sintagmei „compensația operează de plin drept“, noul Cod civil, la fel ca și cel din 1865, nefăcând referiri la compensația convențională, care operează prin acordul de voință al părților, sau la cea judiciară, care este hotărâtă de instanța de judecată competentă, aceste noțiuni fiind dezvoltate în doctrină și jurisprudență.Faptul că legea civilă nu reglementează decât compensația legală se explică prin aceea că existența compensației convenționale nu este altceva decât rezultatul libertății contractuale și al autonomiei de voință a datornicilor mutuali, părțile fiind libere să încheie orice act juridic prin care să pună capăt unor obligații reciproce într-un alt mod decât prin plată efectivă, iar compensația judiciară intervine atunci când instanța, constatând dovedite pretenții reciproce în cauză, procedează la compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de alta până la valoarea celei mai mici și dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata diferenței rămase neacoperite prin compensare, în aplicarea art. 1.616 din Codul civil.Rostul compensației convenționale este acela de a acoperi tocmai acele situații în care compensația legală nu poate fi operațională, cum ar fi faptul că datoriile nu sunt ajunse încă la maturitate, nu sunt certe sau cuantumul nu rezultă cu exactitate din titlul lor, pe când rațiunea compensației judiciare este aceea de a facilita executarea obligațiilor reciproce între părțile litigiului, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate în cauză.Efectul esențial care se produce între beneficiarii compensației este că obligațiile se sting reciproc și concomitent, ca și când ar fi fost făcută o plată a fiecărei obligații în parte.În cazul compensației legale efectul extinctiv se produce automat, ope legis, deci fără să mai fie necesară vreo manifestare de voință din partea debitorilor reciproci, în schimb, în cazul compensației convenționale, stingerea datoriilor se produce după cum au convenit părțile prin contractul lor, iar în cazul compensației judiciare, stingerea obligațiilor se realizează în temeiul dispozițiilor instanței.Aplicând aceste principii problemei de drept de dezlegat, se impune acceptarea opiniei conform căreia, în ipoteza în care părinții sunt separați și fiecăruia dintre ei i-au fost încredințați copii în întreținere, se va dispune compensarea judiciară a obligațiilor lor reciproce de către instanță, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze și cu respectarea principiului interesului superior al copilului.Astfel, după îndeplinirea condițiilor impuse de art. 499 alin. (4) din Codul civil, compensația judiciară, ca modalitate de executare a obligațiilor reciproce, se poate dispune de către instanță, scopul său fiind acela de a stinge reciproc și concomitent obligațiile dintre părți, până la limita celei mai mici dintre ele, astfel încât niciun copil să nu primească mai puțin decât alt copil și să se evite proceduri inutile, precum plăți lunare reciproce ale unor sume de bani având aceeași destinație.În consecință, dreptul fiind un instrument viu, realitățile practice trebuie să primească consacrări juridice, printr-o interpretare evolutivă, sociologică a dispozițiilor legale care guvernează o anumită materie, chiar dacă, strict formal, această situație nu este reglementată în mod expres.În acest context, deși, în opinia minoritară, s-a susținut că obligația de întreținere nu poate face obiectul compensației, din cauza insesizabilității generate de caracterul său personal, în literatura de specialitate s-a arătat că este admisibilă compensația judiciară ce poate fi dispusă de instanță numai cu privire la creanțe de întreținere, ceea ce se întâmplă în cazul părinților divorțați, când fiecăruia i s-au încredințat copii spre creștere și educare. În situația compensării, pensia de întreținere se stabilește exclusiv în sarcina părintelui căruia îi revine obligația pensiei celei mai mari, suma reducându-se corespunzător cu suma pe care celălalt părinte o datorează pentru copilul încredințat debitorului pensiei respective.Mai mult, se poate observa că, în jurisprudența fostului Tribunal Suprem, se accepta inclusiv ca instanța de judecată să poată încuviința înțelegerea părților în sensul ca întreținerea să fie suportată numai de părintele în îngrijirea căruia se afla minorul, dacă acest părinte avea posibilitățile materiale îndestulătoare pentru aceasta. Numai în cazurile în care toate nevoile copilului erau acoperite cu posibilitățile materiale îndestulătoare ale părintelui căruia i-a fost încredințat, instanța judecătorească era îndreptățită să încuviințeze înțelegerea potrivit căreia întreținerea va fi suportată numai de persoana în cauză, pentru că, într-o asemenea situație, copilul nu se mai afla, temporar, în nevoie (Tribunalul Suprem - Secția civilă, Decizia nr. 214 din 1 februarie 1983, în Culegerea de decizii, 1983, pagina 111).Împrejurarea că este posibilă compensația convențională nu poate semnifica în niciun caz că părintele renunță la pensia de întreținere cuvenită copilului, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la pensie de întreținere aparține acestuia, iar nu părintelui căruia i-a fost încredințat spre creștere și educare, iar compensația urmează a se face până la limita celei mai mici dintre obligațiile de întreținere, evitându-se astfel prejudicierea intereselor copilului. Cu atât mai mult, compensația judiciară, prin care instanța consfințește compensația convențională, nu poate fi considerată ca renunțare la pensia de întreținere cuvenită copilului.Este necesar însă ca, în ipoteza descrisă, dar și în situația în care părțile solicită expres compensarea convențională a obligațiilor de întreținere, instanța să verifice in concreto elementele fiecărei cereri de chemare în judecată, pe baza anchetelor sociale dispuse în cauză, stabilind veniturile fiecărui părinte și, în funcție de aceste venituri și de nevoile copiilor, pensia de întreținere ce urmează a fi plătită copiilor minori sau celor aflați în continuarea studiilor, în limitele și cuantumurile legale, tinzând a asigura fiecărui copil încredințat unuia dintre părinți un nivel de viață corespunzător și fără disproporții.În plus, ca o exigență a procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii consideră că dispunerea de către instanța de judecată a măsurii compensării judiciare ar trebui motivată în fiecare caz în parte cu expunerea ansamblului argumentelor de fapt și drept care determină o asemenea măsură.

   Textul în documentul-sursă ↗

3. context: obligativitate, pronunțare și semnături

   Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă .Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2019. VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu----

   Textul în documentul-sursă ↗

4. dispozitiv

   În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499, art. 514 alin. (1) și (3), art. 515, art. 525 alin. (1), art. 529-531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de procedură civilă , instanța de tutelă va putea dispune compensația obligațiilor de întreținere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuiește cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele și în măsura în care compensația nu contravine interesului superior al copilului.

   Textul în documentul-sursă ↗

5. dispozitiv

   Admite recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499, art. 514 alin. (1) și (3), art. 515, art. 525 alin. (1), art. 529-531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de procedură civilă , instanța de tutelă va putea dispune compensația obligațiilor de întreținere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuiește cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele și în măsura în care compensația nu contravine interesului superior al copilului.

   Textul în documentul-sursă ↗

6. dispozitiv

   În numele legii DECIDE:Admite recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514 alin. (1) și (3), art. 515, art. 525 alin. (1),art. 529-531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de procedură civilă, instanța de tutelă va putea dispune compensația obligațiilor de întreținere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuiește cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele și în măsura în care compensația nu contravine interesului superior al copilului.Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2019. VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu----

   Textul în documentul-sursă ↗